%20%23%20MM.gif)
N-aÈ™ fi scris despre asta dacă nu s-ar fi întâmplat ce veÈ›i citi la final.
Zilele trecute, pe un mare bulevard din ConstanÈ›a, eram cu două din cele trei fetiÈ›e ale noastre. În grabă, cum suntem de obicei mai toÈ›i pă lumea asta. Am văzut o familie, un el si o ea, că aÈ™a a lăsat Dumnezeu familia. Musai să menÈ›ionez, pentru că mulÈ›i de pe terra au luat-o razna, se luptă ăștia să ne spună că familia poate fi formată È™i din doi de el sau doi de ea.
Să revin la familia asta. Stăteau liniÈ™tiÈ›i pe o bancă. Din când în când îndrăzneau să-È™i ridice vocea la câte un trecător cerând doi lei sau un covrig. Am trecut rapid pe lângă ei, pentru că nu prea dau bani la cerÈ™etori. Prefer să ajut altfel. După câÈ›iva paÈ™i, m-am întors la ei. Le-am spus că nu am bani, dar pot să le cumpăr ceva de mâncare. În apropiere era un restaurant. Am mers acolo cu ei. Am chemat un ospătar, am cerut un meniu È™i le-am dat să-È™i aleagă ce vor de acolo. Mi-a spus el că a mâncat ultima dată la un restaurant pe când muncea la portul din ConstanÈ›a. I-am ajutat. Și-au ales pui È™i cartofi "ca să nu fie prea scump, domnule, că ai È™i tu copii". I-am spus ospătarului să le pună mâncarea la pachet. Între timp un băiat tatuat, cu sprâncenele tăiate, se uita la noi. A venit la mine, mi-a spus că apreciază mult ce fac È™i să-l las pe el să plătească. Ne "certam" care să plătească. Managerul restaurantului s-a nimerit È™i el pe acolo. A venit la noi È™i ne-a spus că binele e gratis în restaurantul lor È™i că nu voi plăti nici eu È™i nici el.
Am plecat fericit de acolo. În È›ara asta există oameni care mai au în ei ceva pus de Dumnezeu.
Mai există speranță în È›ara asta.
Sali Sabri
