%20%23%20OT.gif0)
%20%23%20MM.gif)
Într-o epocă în care toată lumea caută un profit, un gheșeft, ceva acolo, ca să nu fii fraier, comunitățile creștine ar avea șansa să trăiască în logica sacrificiului pentru binele celuilalt, nu al beneficiului strict individualist sau cel mult familial.
Ce ar putea însemna asta concret? Ar putea însemna reducerea decalajelor economice din cadrul comunităților prin grija față de cei săraci, de exemplu.
Și, da, știu că sunt oameni leneși. Și, da, m-am săturat de argumentul că doar leneșii sunt săraci. Există categorii întregi de oameni prost plătiți pentru că așa e societatea: cu valorile răsturnate.
Cel mai notoriu exemplu sunt profesorii. Acum se va schimba câte ceva, dar un profesor debutant, realmente nu poate trăi dintr-un salariu dacă are și o chirie de plătit și o familie de întreținut. Ce să mai zicem de familiile de profesori tineri? Iar dacă și creștinii repetă cinic logica rece a urmăririi profitului ("să-și caute o slujbă mai bine plătită"), atunci hai să nu ne mai văităm că învățământul e în colaps. Că fix asta s-a întâmplat cu mulți profesori cu vocație și un pic de spirit antreprenorial: au căutat alt loc de muncă.
(Ar fi totuși... complet necreștinesc să considerăm că toată lumea ar trebui să aibă abilități antreprenoriale sau măcar un pic de descurcăreală. Ar însemna să nu recunoaștem talente distincte și să fim orbi la una dintre marile probleme ale vremii noastre: evaluarea oamenilor prin prisma valorii financiare pe care o pot adăuga societății.)
Un alt lucru care s-ar putea întâmpla ar fi să se reducă discrepanțele dintre pastori care dețin case, proprietăți și mașini – toate obținute "de la Domnul" – pe lângă venituri care le permit diverse extravaganțe, și cei care muncesc extra ca să-și asigure traiul. Sau care aduc din banii lor pentru ca să poată înainta "lucrarea Domnului". Adică mai multă atenție reciprocă la nevoile colegilor de breaslă.
Mai adaug o posibilă consecință: când ai o comunitate dispusă la sacrificiu, altfel arată solidaritatea internă și, totodată, altfel arată slujirea comunității locale (cartier, oraș, sat) în care își duc traiul enoriașii. Solidaritatea este o resursă puțin înțeleasă, subapreciată și aproape nefolosită de către comunitățile creștine. Ce să mai vorbim despre coeziune socială?
Adevărul însă e că nu poți vorbi despre toatea asta în sfânta casă a profitului propriu și individual, unde fiecare decide care este minimul său acceptabil – clamând însă sus și tare că se consideră doar un "administrator" al resurselor date de Dumnezeu - fiindcă automat devii socialist, leftist și iadul te mănâncă de progresist nesimțit care ești tu
Lăsând însă la o parte ideea marxisto-comunistă de mai sus, nu e interesant că unul dintre cele mai stânjenitoare subiecte (afară de cele ce țin de sexualitate) din biserici este cel economic? Nu atunci când discutăm despre măsurile guvernului, ci când povestim despre propria situație economico-financiară. Și e interesant că a dărui, în acest context, are o puternică dimensiune umilitoare pentru primitor. Sunt mulți care preferă să pară ok (ba chiar plusează, de exemplu, în ședințele cu părinții când se cer bani pentru diverse chestii) decât să trebuiască să primească vreun ajutor. Că tot ne ferim de pătrunderea "lumii" în biserică, nu pare această situație foarte... lumească? Și acolo e stânjenitor să nu ai bani, după cum o dovedește popularitatea manelelor și spiritul de cocalar...
Dar ca să înlătur totuși o posibilă obiecție sau îngrijorare: nu aș susține niciodată impunerea unui egalitarism economic de inspirație religioasă (în stilul abuziv al legalismului care face dogmă din batic, de exemplu), nu chestionez dreptul cuiva de a face bani mulți din munca lui cinstită. Ci am în vedere conștientizarea tuturor credincioșilor că adeziunea la un set de credințe are valoare atunci când produce efecte. Iar logica vieții creștine este în mod fundamental una sacrificială – fapt ce include și resursele. Sau nu?
Ca să lărgesc un pic discuția teologică: acumularea de resurse pentru viitor (pe care o înțeleg și încerc să o practic la rândul meu) poate fi foarte bine o formă de neîncredere în Dumnezeu sau de încredere doar în forțele proprii. Nu susțin că omul n-ar trebui să adune bani albi pentru zile negre. Dar unde ne oprim și de ce? În funcție de ce criteriu teologic stabilim pragul? Dacă totul e asigurat, pentru ce ne mai încredem în Dumnezeu pentru ziua de mâine? Cum rămâne cu versetele alea ciudate despre păsările cerului și florile câmpului?
Să presupunem însă și că tot ce am spus mai sus este ideologie socialistă și chiar - horribile dictu - comunistă. Să presupunem că Dumnezeu nu are nimic de spus cu privire la resursele economice pe care le dă fiecăruia, ci este drept ca fiecare să aibă doar atâta cât are. Totuși, rămâne o întrebare deschisă: unde se vede etosul eminamente sacrificial pe care pare să-l propună Hristos urmașilor săi? Unde se vede dragostea față de fratele pe care-l vezi, unitatea creștinilor care va fi mărturie în fața lumii, crucea de fiecare zi, gândul care era în Hristos, toate teoriile astea frumoase care au făcut carieră în tradiția (teologică și comunitară) creștină? Ce din toate astea se vede și ce formă ia în comunitățile creștine contemporane?
Măcar atâta poate că tot ar trebui să ne întrebăm... Sau poate nu...
(Photo by Icons8 Team on Unsplash)
