Articole Opinii

Teofil Stanciu ◉ Excludere și izolaționism

elefant.ro%20
evomag.ro%20
Teofil Stanciu ◉ Excludere și izolaționism
Bisericile (și Biserica) pierd enorm atunci când își gândesc identitățile, teologiile și acțiunile esențialmente în logica excluderii reciproce, a delimitărilor infinite și izolaționismului adesea trufaș.

Nu cred că e greșit să cauți cea mai corectă doctrină posibilă. Dar este complet greșită "senzația" sau "convingerea" nemărturisită și subtil arogantă că reprezinți cea mai înaltă treaptă posibilă în ce privește apropierea de adevăr. Chiar dacă ar fi așa, poate-i mai bine să lași pe alții să o spună.

Dimpotrivă, dacă-ți accepți parțialitatea (inevitabilă) cu smerenie și dacă privești spre alte comunități în spiritul dialogului și chiar al unor posibile colaborări, e mult mai simplu să îți vezi oglindite limitele, minusurile, neputințele. Nu-i comod, dar te înțelegi mai bine și asta nu are cum fi rău.

Adesea, comunități modeste numeric, în loc să accepte că pot întruchipa o anumit tendință, probabil destul de îngustă, în creștinism (o preocupare socială, un interes aparte pentru studiu etc.) și-o absolutizează și o declară "cea mai importantă" sau "singura adevărată". Studiile biblice, grupurile mici, închinarea prin cântare - fiecare devine "cheia"...

Concluzia la care se ajunge foarte repede e că toți ceilalți fie greșesc complet, fie nu se preocupă de adevăratele lucruri importante. Și se naște obsesia de a arăta mereu de ce alții nu sunt atât de buni, ce le lipsește, ce au pierdut din adevăratul creștinism (adevăr care, bineînțeles, înseamnă doar fix ce consideră secta mea că înseamnă - aici, "sectă" are sensul de comunitate exclusivistă și separatistă).

Culmea e că, de fapt, chiar în dialog se pot naște delimitările cele mai clare, așa cum doar lângă altă persoană înțelegi cine ești cu adevărat, însă se pierde tonul belicos și agresiv în favoarea unuia mai umil și mai binevoitor. Fiindcă înțelegi că nu ai cum cuprinde tot creștinismul și nu poți pune toate accentele importante (poate nici măcar dogmatic, darămite în contextul lumii actuale) într-o comunitate modestă de cartier sau nici măcar într-un cult sau o biserică "națională" sau "catolică". Toți creștinii au ce învăța unii de la alții. Iar dispoziția dialogală poate face posibilă această învățare sub forma verificării reciproce.

De asemenea, în interiorul comunității, nu mai e nevoie să fie absolutizată o singură slujbă (sau câteva preferențiale - fiecare confesiune are preferențile ei confirmate istoric) și disprețuite toate celelalte. Ci se vădește mai clar că activistul social nu poate exista fără activistul misionar, care nu poate exista fără studiosul obsedat numai de Biblie care nu poate exista fără teolog, care nu poate exista fără cel pastionat de cântare etc etc. Ei, dar cum să nu poată exista? Că doar asta vedem toată ziua și la tot pasul: tot felul de lideri ecleziali care ierarhizează slujbe duhovnicești ca să poată justifica anumite orientări pe cheltuiala altora. Și ce bine ne merge, nu?

Chiar e imposibil de imaginat o comunitate evanghelică, să zicem, care se uită în jur și vede în bisericile tradiționale o sursă de înțelepciune și învățătură creștină extrem de bogată și solidă, iar în comuntiățile creștine din jurul ei (indiferent de culoarea confesională) măcar niște parteneri într-o imensă lucrare misterios orchestrată de Creatorul și Răscumpărătorul tututor (chiar dacă ne nedumerește și scandalizează că nu suntem singurii aleși)?

Nu trebuie ca aceste comunități să ajungă și să colaboreze neapărat (e drum lung până acolo și sunt multe piedici la mijloc - deși se mai întâmplă uneori), dar ar putea începe măcar să se recunoască, să-și admită reciproc existența și totodată parțialitatea și incompletitudinea proprie. Să nu mai auzi prin predici "suntem singura biserică din acest sat/oraș/cartier". Nu sunteți, nici vorbă!

E (prea) firesc să fie foarte dificil când treci dintr-o confesiune într-alta sau pleci dintr-o biserică ce te-a dezamăgit și ajungi la una pe care o proiectezi ca fiind tot ceea ce nu ai avut în altă parte să mai vezi ceva bun în locul din care ai plecat. Dar adevărul obiectiv este că realmente este ceva bun și, dacă cerem celor care privesc creștinismul din exterior, să fie atenți la nuanțe și la generalizări grosiere, nu ar trebui să avem măcar aceleași pretenții și de la noi în raport cu evaluările pe care le facem altor creștini?

Nu în ultimul rând, îmi pare cu totul naiv utopic (dacă nu ignorant-arogant) să crezi că poți răspunde singur (indiferent cum definim acest singur) la nevoile și problemele unei societăți atât de complexe și de frământate. E suficient să ne uităm pe harta lumii ca să vedem ce soiuri de creștin acționează în diverse colțuri ale lumii. E nevoie de toți și nu e de ajuns. Nu văd nimic productiv în disprețul reciproc al spiritualilor față de intelectuali, al studioșilor față de cântăreți, al simțitorilor față de raționali, al meditativilor față de activiști etc.

Înțeleg că pe unii îi sperie tare ecumenismul. Dar vestea bună e că acel ecumensim care sperie (unirea tuturor religiilor într-o singură... chestie mondială) e în bună măsură o utopie în care or fi crezând câțiva... Însă nu cred că poate fi considerată o virtute nici atitudinea opusă care vede în orice sectă ce mai apare și în orice sciziune semnul unei purificări a creștinismului. Cu alte cuvinte, dacă prea multă unitate sperie, nu ar fi normal ca și prea multă dezbinare să sperie? Și ca identitățile construite numai adversativ, sectar, separaționist și exclusivist să aibă totuși o deficiență structurală?