%20%23%20OT.gif0)
%20%23%20MM.gif)
Se cultivă (probabil că involuntar) impresia că orice slujbă religioasă în afara zidurilor unei biserici ar fi, chipurile, o manifestare în spațiul public. În sens geografic (topografic), așa stau lucrurile. Dar există și alte sensuri.
Gesticulația religioasă în public nu este de cele mai multe ori o formă de INTERACȚIUNE cu spațiul public. Poate fi mai degrabă clasificată drept spectacol public de tip religios, fiindcă asistența nu se limitează la enoriașii care participă voluntar, ci se adresează și unor spectatori ocazionali.
Dacă vorbim însă despre spațiu public așa cum a fost el teoretizat și înțeles (de Habermas, de pildă - chiar dacă există diverse alte definiții, nuanțări și contestări), un lucru foarte important e că spațiul public are legătură cu forma democratică de organizare politică. Iar spațiul public este un element care blochează tendința statului de a dobândi putere și influență, de a acapara indivizii.
În spațiul public, oamenii vin să negocieze, să discute, să dezbată, să stabilească ceea ce ține de binele comun, adică niște lucruri care nu se rezumă la interesul individual, nici de familie sau de clan, ci privesc pe cât mai mulți posibil dintre cetățeni.
În principiu, aici accesul este unul liber, iar concluziile ar trebui să poată deveni normative pentru politic, care să le consacre ca legi prin mijloacele specifice. În acest spațiu, nu doar libertatea este importantă, ci și egalitatea în drepturi a participanților. Nimeni nu poate fi pur și simplu redus la tăcere printr-o dictatură a majorității.
Exprimarea în spațiul public ar trebui să fie una inteligibilă pentru toți participanții. Problema e foarte spinoasă, dar putem înțelege logic că dacă fiecare vorbește în jargonul propriu, șansele unui dialog sau măcar ale unei discuții cu cap și coadă sunt minime. Ca să dau exemplu și de probleme: cine învață limba cui și de ce?
Potrivit lui Habermas (din a doua parte a parcursului său ideatic), religia nu ar trebui exclusă din spațiul public nici măcar atunci când oamenii nu sunt neapărat capabili să articuleze într-un limbaj inteligibil convingeri religioase. Motivele sunt mai multe, dar printre cele mai importante se numără etica și solidaritatea (nu dezvolt aici mai tare). Important aici e și faptul că Habermas prevede exigența învățării limbajului celuilalt: adică și o alfabetizare religioasă a celor a-religioși, dar și o dezbărare de jargonul bisericesc a celor religioși.
Așadar, atunci când biserica - indiferent de culoare confesională - pășește în spațiul public ar trebui să țină cont de importanța valorilor democratice și de nevoia de a fi consolidate, de importanța drepturilor egale aferente demnității umane și de faptul că este doar unul dintre actorii care iau parte la definirea și realizarea binelui comun. Fără aceste condiții, nu se prea poate considera că o entitate este realmente prezentă în spațiul public și că ia realmente parte la dezbaterile de acolo.
Și atunci, să privim un pic spre ce avem. În mediul evanghelic, o mentalitate de enclavă (cetate asediată) moștenită din comunism dublată de dorința de a exprima credința în public (ca semn al libertății religioase). Dar această aspirație spre spațiul public nu este însoțită de conștiința democratică. Dimpotrivă, politica este hulită și privită ca o cloacă. Politicienii proveniți din comunități evanghelice sunt priviți cu suspiciune și apreciați numai în măsura în care oferă diverse forme de ajutorare concretă (bani, legi favorabile etc.).
Mergând spre valori - sau spre mult clamatele "valori iudeo-creștine" - este neclar care sunt acestea și cum se ierarhizează. Se vorbește despre valorile familiei sau despre valori tradiționale, dar par să lipsească din această listă niște valori care erau prezente încă din Vechiul Testament (dreptate, pace, compasiune). De unde reiese faptul că exercițiul traducerii publice a valorilor este unul deficitar și se face mai degrabă sub presiunea ideologiilor de moment decât sub influența Evangheliei și a învățăturii creștine în ansamblul ei.
Însă nu doar că politica a fost privită cu suspiciune sau chiar cu dezgust (și contină să fie privită astfel), ci alături de această atitudine a fost cultivată o relație subterană cu politicul. Fiindcă, dacă tot e pestilențială, măcar să nu fim văzuți amușinând-o oficial. Că avem relații neprincipiale și încercăm să le folosim în interesul comunităților... nu e o problemă prea mare. Câtă vreme nu se află.
Dinspre biserica majoritară, din nou am avut parte multă vreme mai degrabă de o presiune exercitată ca șantaj electoral. Plus cartea naționalismului religios. Beneficiile obținute nu au vizat în primul rând societatea în ansamblul ei, nici consolidarea instituțiilor societății civile, ci mai degrabă consolidarea poziției instituționale a bisericii.
Nici în comunitățile religioase majoritare, nici în cele minoritare, discernământul (care presupune capacitatea de a acționa în contexte etice complicate și de a pune sub semnul întrebării deciziile discutabile ale liderilor) nu a fost încurajat, preferată fiind obediența, slugărnicia și chiar oportunismul cras (reciproc avantajos).
Astfel încât, chiar și fără opoziția (deloc neglijabilă, să ne înțelegem) unor ideologii seculariste, prestația comunităților religioase în spațiul public este una profund deficitară, cu balast mult adunat în cele 3 decenii postcomuniste (și care se amestecă nefast cu refuzul unei asanări morale interne). Contribuția lor la întreținerea spațiului public funcțional și la mizele care fac spațiul public să fie ceea ce este s-a produs mai degrabă prin indivizi perseverenți și angajați care însă nu au reprezentat neapărat vreun punct de vedere oficial, și cu siguranță nu au fost reprezentativi pentru atitudinea generală a comunităților lor.
Putem deplânge mult și bine (uneori mai legitim, alteori doar autovictimizant) pierderile pe care creștinismul (sau creștinătatea - că multe nostalgii mai stârnește încă!) le-a înregistrat sub tăvălugul secularist. În primul rând, cred că ar fi mai de folos ca fiecare să-și facă un pic temele și să nu mai așteptăm să fim primiți cu temenele sau cu onoruri într-un spațiu căruia nu i-am acordat atenția, nici aprecierea cuvenite. Și să acceptăm că nimeni nu este obligat să ne ia de buni, să ne acorde vreun cec în alb, să ne considere depizitarii adevărului absolut (sau, mai convenabil, depozitarii absoluți ai adevărului). Dacă nu ne convine, putem invoca anateme și blesteme, dar nu aș fi prea sigur că se vor împlini. La urma urmei, Dumnezeul întrupat a fost răstignit. Iar în atrocitățile comise de oameni pare să fi rămas tăcut. Așa că, de ce ar trebui să intervină pentru că ne simțim noi vexați de cum ni se vorbește? Dar nu asta e esența discuției.
Esența ar fi că nu-i destul să ne plimbăm prin piețe ca să fim în spațiul public. Și că, dacă vrem să fim actori onești, respectuoși, bine pregătiți, trebuie să urmărim mai mult decât interesul nostru instituțional sau ideologic. Și să acceptăm că nu neapărat vor ieși lucrurile așa cum ne-am dori. O fi știind Dumnezeu de ce...
(Photo by Maria Bobrova on Unsplash)
