%20%23%20OT.gif0)
%20%23%20MM.gif)
Enoriașii nu-și doresc, uneori, decât atâta maturitate cât să poată pune standarde altora. Cât să le poată vedea tutuor defectele și să-i critice constant. Respectiv să devină ei înșiși standardul tuturor. De unde se naște acea răutate despre care vorbește C.S. Lewis: nevoia de a impune binele MEU cu forța și convingerea că SUNT mai bun ca altul.
Liderii nu-și doresc, uneori (ba chiar prea deseori), decât atâta maturitate de la enoriași cât să-i poată fideliza. Cât să fie crezuți și să ia de bun ce li se spune de sus, în general. Cât să fie creduli și manipulabili, ușor de încolonat. Dacă trec de acest prag, sunt automat sancționați și repudiați, pe motiv că se "împotrivesc" (voii) lui Dumnezeu. Este o formă comună de abuz spiritual. Puțini lideri cunosc care să creadă REALMENTE în maturitatea congregațieii și să o cultive cu intenție și constanță, indiferent de costuri.
O altă patologie mascată sub ideea maturizării este intruziunea brutală în viața altora. O intruziune care nu doar că nu este solicitată, ci se impune categoric, dând verdicte și stabilind diagnostice. E o formă de abuz care poate fi spiritual, psihologic sau relațional. În versiunea "soft" se manifestă ca indiscreție și bârfă relativ inofensivă.
În fine, moralismul e altă iluzie pe care o confundăm cu maturitatea spirituală. Mai ales dacă îndreptăm acest moralism spre societate și spre chestiunile fierbinți ale momentului. Cum răii sunt toți "de celalaltă parte", automat devenim buni și maturi fiindcă, chipurile, am înțeles vremurile.
Alternativa e creșterea reală, inconfortabilă, dureroasă, vulnerabilă și riscantă. În care controlul este înlocuit de îndrumare, iar trufia și statutul de smerenie și slujire. Chestii cunoscute, de altfel, și pe care toți pretindem că le practicăm.
(Image by Erwin from Pixabay)
Teofil Stanciu
