Andrei Caramitru s-a apucat iarăși să ne dea lecții de istorie. De data asta, în colimatorul influensărului progresist n-a intrat doar BOR, fiindcă estimp dl Caramitru a amușinat niște fapte necuviincioase din biografia neoficială a împăratului Traian. Putem presupune că nefericitul „optimus princeps” (cum l-a numit posteritatea) n-ar mai fi primit perdaful pe care i-l administrează generos dl Caramitru dacă n-ar fi avut nenorocul de a figura într-o strofă din imnul României.
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!
Fără să se complice prea mult cu studiul surselor primare (mărturii despre Traian întâlnim la Pliniu cel Tânăr și, mai târziu, la Cassius Dio), dl. Caramitru îl prezintă pe Traian ca „reprezentant de vază al LGBT” și ca mare prigonitor al creștinilor („dădea ordine să fie terorizați”).
Ambele interpretări sunt problematice și trădează o gravă neînțelegere a lui Traian și a epocii sale.
În corespondența sa cu Pliniu cel Tânăr, care cerea sfaturi „de la centru” cu privire la creștinii pe care îi anchetase, împăratul Traian îi recomandă guvernatorului Bitiniei să nu-i urmărească înadins pe creștini („conquirendi non sunt”), ci să se limiteze la investigarea denunțurilor și la administrarea pedepselor cuvenite.
Traian îi cere lui Pliniu să dea dovadă de clemență dacă cel pârât face dovada renunțării la creștinism „prin invocarea zeilor noștri” („id est supplicando diis nostris”). În mod cu totul remarcabil, îi cere guvernatorului să nu accepte denunțuri anonime, fiindcă asta ar crea un precedent foarte periculos. „Și, în plus, n-ar fi în ton cu spiritul vremii noastre”.
Am da dovadă de o gândire anacronică dacă ne-am aștepta ca împărații romani de la începutul sec. II să judece cu mintea noastră în chestiuni care țin de „drepturile omului” și „libertatea religioasă”. Să nu uităm, cu o jumătate de secol mai devreme întâlnim la vârful imperiului psihopați precum Nero, a cărui cruzime față de creștini îl nedumerea până și pe un Tacitus, pentru care creștinismul era o „superstitio” reprobabilă.
La fel de anacronică este prezentarea lui Traian ca „reprezentant de vază al LGBT”. (Apropo, de ce nu LGBTQI+, dacă tot vrem să fim corecți politic?). Eticheta cu pricina este artificială și nu poate fi aplicată unei epoci care operează cu altă înțelegere despre sexualitate, căsătorie, dragoste, valori morale și sociale etc.
Ce-i drept, viața amoroasă extraconjugală a lui Traian (despre care se știe că a fost căsătorit cu Plotina Pompeia) nu a scăpat ironiilor autorilor care au scris despre el. Împăratul Iulian, ca să iau un singur exemplu, zeflemisește fără milă toate personajele din satira „Cezarii”, deci și pe Traian. De altfel, nici Hadrian, cel mai „philellen” și cultivat dintre toți împărații (cu excepția lui Iulian însuși), nu scapă de înțepăturile Apostatului. Dincolo de tușele ironice, Iulian îi recunoaște lui Traian firea clementă și împăciuitoare.
Istoricul Cassius Dio, care în general nu ratează nimic din categoria „bârfele, șmenuri, șușanale”, insistă asupra conduitei ireproșabile a lui Traian:
„S-a remarcat mai cu seamă prin caracterul său drept, prin curaj și prin simplitatea obiceiurilor... Nu invidia și nu dădea la moarte pe nimeni, ci îi onora și lăuda pe toți oamenii cu suflet nobil, fără excepție, de aceea nu nutrea niciun fel de teamă sau ură față de ei. Calomniilor nu le dădea crezare mai deloc și nu era rob al mâniei. Se ferea în egală măsură de banii altora și de ucideri nedrepte”.
Creștinii timpurii nu au avut de la conducătorii politici așteptarea ca ei să fie exemple de virtute. Apostolul Pavel, în Romani 13, insistă pe alte aspecte: magistratul are rolul de a menține ordinea socială (inclusiv prin colectarea de taxe și impozite) și de a face dreptate. Judecat prin prisma cerințelor din Romani 13, Traian, cu toate scăderile lui morale, bifează câteva realizări importante.
Πλεῖστον γὰρ ἐπί τε δικαιότητι καὶ ἐπʼ ἀνδρείᾳ τῇ τε ἁπλότητι τῶν ἠθῶν διέπρεπε […] καὶ οὔτʼ ἐφθόνει οὔτε καθῄρει τινά, ἀλλὰ καὶ πάνυ πάντας τοὺς ἀγαθοὺς ἐτίμα καὶ ἐμεγάλυνε, καὶ διὰ τοῦτο οὔτε ἐφοβεῖτό τινα αὐτῶν οὔτε ἐμίσει. διαβολαῖς τε ἥκιστα ἐπίστευε, καὶ ὀργῇ ἥκιστα ἐδουλοῦτο, τῶν τε χρημάτων τῶν ἀλλοτρίων ἴσα καὶ φόνων τῶν ἀδίκων ἀπείχετο.
O postare de FB nu e locul unui portret detaliat al lui Traian, despre care oricum s-au scris monografii foarte erudite. Împăratul trebuie judecat în contextul epocii sale, nu prin prisma ideologiilor care se întâmplă să bântuie în epoca noastră. Pus alături de ceilalți împărați romani, nu face o figură tocmai proastă, prin urmare ar fi nedrept să-i scoatem în prăjină doar defectele.
Chiar dacă nu are calibrul lui Traian, dl Caramitru are și el multe calități, mai ales când le pune în slujba bine cunoscutului său „iacobinism anti-corupție”. Dar de îndată ce iese din acest perimetru și se apucă de istorie antică sau medievală, comite erori serioase. În definitiv, de la iacobinism la cabotinism nu e decât un pas.