%20%23%20OT.gif0)
%20%23%20MM.gif)
„Manelizarea credinței se face prin intelectuali”, anunță cu năduf peremptoriu neobositul Savatie Baștovoi.
Am citit diatriba lui contra „intelectualilor” (termen devenit, mai nou, nume de ocară) și mi-am adus aminte de deviza pe care o folosesc în mediul evanghelic unii predicatorii care se stropșesc la public: „Dacă argumentul este slab, strigă tare!”
Savatie Baștovoi îi dosădește aprig pe „intelectuali”, uitând pesemne că toți Părinții care au avut o contribuție decisivă a formarea gândirii Răsăritene au fost, horribile dictu, intelectuali.
Nu știu dacă am priceput bine cine sunt cei care „au distrus moștenirea patristică în Apus”, dar e remarcabil că „Apusul” e pus iarăși într-o lumină proastă. Apusul e locul kitschului, al credinței manelizate, al pierzaniei, al tuturor relelor și blestemățiilor.
Răsăritul, în schimb, e grădina în care înfloresc bunul gust, calitatea, arta fină, cultura înaltă, puritatea credinței, nevoința întru desăvârșire, Savatie Baștovoi etc.
Nu am pretenția că pot judeca imparțial chestiunea. Sunt un protestant (penticostal) care locuiește în Răsărit. Îmi sunt familiare ambele sfere culturale și cred că am văzut suficiente „microclimate” religioase ca să pot dialoga fără încrâncenări cu oricine, indiferent de confesiune.
Dacă sar în apărarea Apusului în postarea de față, o fac fiindcă Savatie Baștovoi, ocupat fiind pesemne cu „vecernii, pavecernițe, miezonoptici și utrenii, și tocă, și clopot”, nu pare să fi aflat cât de important a fost „acel Apus” pentru cultura românească timpurie.
De pildă, cea mai timpurie colecție de predici tipărite în limba română – Tâlcul evangheliilor – s-a tipărit la 1567 sub influența Reformei protestante. Tipograful, diaconul Coresi, s-a pus în serviciul nobilului maghiar Forró Miklós, care a suportat costurile de tipărire („chelciug și banii pre acest lucru înduratu-se-au a da jupân Foro Miclăuș”).
Și uite așa, prin colaborarea dintre Apus și Răsărit a ieșit o frumoasă colecție de predici (57 la număr), menite să explice 58 de pericope evanghelice.
Putem fi siguri că nu Coresi era autorul omiliilor. Autorul trebuie să fi fost un cleric reformat a cărui identitate rămâne învăluită în mister. Ce știm sigur e că respectivul era un intelectual. Avea în biblioteca personală comentarii biblice scrise de autori protestanți precum Wolfgang Musculus, din care citează cu regularitate.
Prin intermediul comentariului la Matei al lui Musculus au pătruns în omiliile din „Tâlc” și numeroase citate patristice.
Iau ca exemplu următorul fragment din Omilia la Duminica a 12-a după Cincizecime: „Zice evanghelist: «Era având tânărul câștig mult.» Aicea zice Zlatoust, strigând: «Striga-voiu cu glas mare cum ce în chip înmulțește-se avuția, așa tare și pohta avuției. Și <cu> cât mai multă avuție dobândeaște omul, cu atâta și mai mișelu se face.» Așa zice și Vasilie, cum au văzut bogații carei au postit și au făcut rugăciuni și de păcate au suspinat, ce nici un fileari mișeilor n-au dat.» (f. 94v).
Referirile la Ioan Hrisostom, respectiv Vasile cel Mare se găsesc la p. 461, respectiv 462 ale comentariului la Evanghelia după Matei de Wolfgang Musculus (ediție princeps 1544, cu numeroase retipărit în deceniile următoare). În textul latinesc, cele două nume patristice sunt despărțite de doar unsprezece rânduri.
Atât Ioan Gură de Aur, cât și Vasile cel Mare au fost frecvent tipăriți în Apus.
Vasile cel Mare (ca să mă opresc doar la el) zicea: Οἶδα πολλοὺς νηστεύοντας, προσευχομένους, στενάζοντας, πᾶσαν τὴν ἀδάπανον εὐλάβειαν ἐνδεικνυμένους, ὀβολὸν δὲ ἕνα μὴ προϊεμένους τοῖς θλιβομένοις.
În românește: „Cunosc mulți oameni care postesc, se roagă, suspină și arată o evlavie care nu costă nimic, dar care un obol nu dăruiesc celor aflați în nevoie.”
Omiliile lui Vasile cel Mare a fost traduse în latină și publicate la Basel în 1540. De acolo s-au difuzat în tot spațiul germanic, deci și la Augsburg, unde locuia Wolfgang Musculus. Intelectualul protestant a citit omiliile intelectualului capadocian și a făcut referire la ele în comentariul său la Matei. Prin nu se știe ce împrejurări, un exemplar din această carte a ajuns la intelectualii transilvăneni, astfel că la 1567 a putut apărea acea colecție de predici destinată preoților români („den mila lu Dumnezeu, eu, diacon Corese, deac-am văzut că mai toate limbile au cuvântul lu Dumnezeu în limba lor, numai noi, rumânii, n-avem...” „deaca am văzut jelanie a mulți preuți de tâlcul evangheliilor...”).
În final, ne putem întreba: de ce nu aveau și „rumânii” cuvântul lui Dumnezeu, ca celelalte „limbi”, la începutul sec. 16? It’s complicated. Nu putem exclude dintre cauze și faptul că unii „rumânii” se ocupau mai mult cu „stuchitul dracilor” decât cu tradusul și tipăritul cărților. Acum vedem că unii „stuchesc” nu doar „pe draci”, ci și pe intelectuali. Căci altminteri e greu de explicat postarea de care am pomenit la început.
