%20%23%20OT.gif0)
%20%23%20MM.gif)
Astazi se implinesc 1550 de ani de la prabusirea Imperiului Roman, cind Odoacru l-a detronat pe ultimul Imparat Roman, Romulus Augustulus. Roma a dainuit mult pentru ca a avut o clasa politica responsabila care gindea in termenii lui Cicero. Socotesc potrivit sa postez astazi un comentariu privind acest eveniment remarcabil cu consecinte uluitoare pentru omenire dar din care clasa politica a zilei poate si ea invata, la fel ca si fiecare dintre noi.
Multi dintre noi impartasim opinia ca traim in marea epoca a iresponsabilitatii in care majoritatea dintre noi alegem sa stam la o parte, pe margine, in tribuna, si sa comentam la adresa celor carora le pasa, muncesc din greu si cladesc. Cu cine vrem sa ne asemuim in contextul anilor nostri: cu Cicero sau Lucretiu? Eu il prefer pe Cicero, iar altii probabil pe Lucretiu. Cicero si Lucretiu au avut o dezbatere pe aceasta tema.
Lumea s-a impartit dintotdeauna in oameni responsabili si iresponsabili. Motivati si nemotivati. Disciplinati si dezinteresati. Oameni care cladesc si oameni care demoleaza. Istoria si civilizatia au fost propulsate de oamenii responsabili, motivati, disciplinati. Ce l-a motivat, de exemplu, pe Dante sa-si ia ani de zile din viata sa scrie capodopera universala Comedia Divina? Pentru asta nu la platit nimeni. Ar fi putut sa stea linistit si indiferent, dar a ales sa cladeasca, sa creioneze limba italiana pina atunci cvasi-inexistenta, stind aplecat deasupra hirtiei si cutiei de cerneala si astenindu-si talentul pe hirtie.
Argumentul a fost readus in discutie recent si cu prilejul celor 250 de ani de la fondarea Republicii Americane cind doar o minoritate a locuitorilor coloniilor Nord Americane urmarea independenta. Un comentariu interesat publicat in Public Discourse mai devreme in vara discuta subiectul din perspectiva scrierilor lui Cicero si a lui Lucretiu. Argumentul autorului este ca Roma s-a prabusit in momentul in care argumentele fataliste ale lui Lucretiu au ajuns sa domine gindirea cetatenilor Romei.
Redau citeva paragrafe in romana. Intregul articol poate fi citit in engleza aici: https://www.thepublicdiscourse.com
***
Prăbușirea Republicii Romane târzii nu a avut loc într-o clipă, ci s-a produs în timp, pe parcursul unei perioade marcate de profunde fracturi interne și de haos sistemic. A fost un moment al alegerilor decisive. Pe măsură ce structurile civice ale statului se atrofiau, a apărut o dezbatere fundamentală privind însăși natura datoriei civice și a binelui comun. Această epocă de dezintegrare politică îi punea pe lideri în fața unei alegeri între două viziuni filosofice opuse asupra vieții: retragerea în sfera preocupărilor private și detașarea de treburile publice, ori angajamentul față de o activitate politică dedicată binelui public. O alegere între refugiile liniștite ale odihnei și interesului personal, pe de o parte, și exigențele istovitoare ale vieții publice și ale binelui comun, pe de altă parte.
Oratorul și omul de stat Cicero a respins cu vehemență filosofia retragerii, susținând că supraviețuirea *res publica* — precum și împlinirea virtuții individuale — depindeau de exercitarea urgentă a virtuții morale individuale în arena politică.
În schimb, pledând pentru resemnare, Lucrețiu a susținut în *De Rerum Natura* că viața bună nu este cea dedicată iluzoriei *res publica*. Dimpotrivă, este vorba despre o viață solitară, marcată de plăceri moderate și de căutarea înțelepciunii prin filosofie, departe de afacerile haotice ale lumii, care nu fac decât să răpească liniștea și fericirea.
Cicero susține că această viziune este eronată și fatală pentru Republică. El se declară „marele adversar al sistemului epicureic”. În lucrarea *De Republica*, Cicero afirmă că „ar fi putut culege roade mai bogate de pe urma păcii decât oricine altcineva”. Cu toate acestea, el insistă asupra faptului că „natura a sădit în oameni un impuls puternic de a face bine și o dorință vie de a apăra bunăstarea comunității” și că Roma nu le-a oferit cetățenilor săi „viața și hrana necondiționat, fără a aștepta să primească în schimb, ca să spunem așa, o formă de întreținere... și nici nu s-a angajat pur și simplu să ne servească interesele, oferind un refugiu sigur pentru timpul nostru liber și un loc liniștit pentru relaxare... lăsându-ne spre folosință privată doar ceea ce ar fi prisosit nevoilor sale”.
El urmărește să trezească spiritul concetățenilor săi sa apere republica. Pentru Cicero, comunitatea politică nu există ca un scop în sine. Dimpotrivă, ea reprezintă „asocierea cetățenilor întru o viață fericită și onorabilă”, ceea ce constituie „scopul primordial al constituirii unei comunități și ceea ce statul trebuie să le asigure ființelor umane”. El descrie mai pe larg acest gen de viață, afirmând că „țelul omului de stat ideal este viața fericită a cetățeanului... o viață sigură din punct de vedere material, bogată în resurse, plină de renume și onorabilă prin caracterul său moral”.
În vremurile noastre, ar fi oportun să acordăm o atenție deosebită dezbaterii dintre acești doi filozofi. La fel ca a lor, republica noastră se află într-o stare de dezordine, cu unitatea zdruncinată și viitorul incert. O educație civică revitalizată este esențială pentru a cultiva un profund sentiment al bunăstării comunitare, capabil să contracareze direct tendința actuală către apatie și dezangajare politică.
Acest angajament cere cetățenilor să respingă „cântecul de sirenă” al modernității, care îi îndeamnă să prefere izolarea și confortul personal în detrimentul responsabilității comune, și să recunoască faptul că sănătatea civică reclamă o participare activă. Pentru a asigura prosperitatea republicii, educația civică trebuie să promoveze această virtute a acțiunii, îndemnând indivizii să lase deoparte liniștea vieții private pentru a-și îndeplini, cu urgență, datoria în slujba binelui comun.
Peter Costea
