%20%23%20OT.gif0)
%20%23%20MM.gif)
Bartica este un așezământ omenesc real, dar cu un trecut profund mitic care fascinează. Așezat pe malul stâng al fluviului Esequibo, Bartica este un orășel cu un port însemnat pe ruta acvatică ce leagă Amazonia de Marea Caraibe. Am trecut prin Bartica în decembrie 2011.
La ieșirea din portul fluvial o apuci pe șoseaua principală asfaltată a orașului. Pe stânga este Bartica Baptist Church, la un colț mai departe pe partea dreapta este o biserică Assembly of God, iar în centrul orașului e catedrala catolică. Pe drum treci pe lângă oameni diferiți, mulți dintre ei amerindieni, iar alții garimpeiros brazilieni și alți căutători de aur care vorbesc spaniola, engleza ori portugheză braziliană.
Odată ce lași în urmă calea principală și o apuci pe străzile prăfuite și neasfaltate dai, aproape de malul fluviului Esequibo, de un centru al populației autohtone amerindiene. Un scurt tur al centrului te duce la o realitate pe care noi europenii am numi-o barbară. Înainte de sosirea europenilor creștini pe acele meleaguri, populația nativă extermina în mod voit persoanele ajunse la 50 de ani. În acest scop era folosită o poveste a paradisului imaginar care se împământenise în mințile amerindienilor vreme de sute ori mii de ani. La 50 de ani, amerindienii intrau în paradis prin sinucidere.
La 50 de ani, bărbații erau puși într-o barcă echipată cu toate instrumentele necesare pentru vânătoare și pescuit, erau petrecuți la gura unei cascade foarte înalte de unde barca se prăbușea sute de metri în albia cascadei ucigând persoanele din barcă. Se spunea că acela era momentul trecerii persoanei din viața terestră în viața de dincolo, paradisiacă, unde bărbații urmau să vâneze și să pescuiască pentru eternitate.
Practica aceasta a fost abolită de europeni, dar justificarea ei era ușor de înțeles. Până la 50 de ani bărbații erau în putere și puteau vâna și pescui hrana necesară pentru membrii comunității. După 50 de ani nu mai aveau puterea necesară, devenind astfel o povară pentru generația tânără. Ca atare, conflictul și competiția pentru resurse și hrană între generații erau soluționate prin uciderea voită a generației în vârstă.
Și europenii încep să gândească la fel. E diferită doar vârsta. In Children of Men, romanul distopian a lui PD James, citim că la 60 de ani cei în vârstă erau puși pe un vas și trimiși în larg pentru a-și sărbători onomastica. Nimeni, însă, nu se mai întorcea. Cei rămași în urmă știau ce se întâmpla pe vas: curmarea voită a vieții prin eutanasie ori suicid.
Tocmai ca și în comunitatea lui Jim Jones din Jonestown, Guyana, unde, în noiembrie 1978, peste 1000 de persoane s-au sinucis în masă pentru a intra dintr-o dată în paradis.
Viața este prețioasă. Viața trebuie protejată în forma ei naturală și în toate stadiile ei naturale. Trebuie să facem din protejarea vieții o prioritate.
Din nefericire, descindem într-o cultură a morții. Într-o gândire fără nădejde, nici în viața de acum și nici în viața de dincolo. Regretul și mai profund este că necredința în viață se extinde rapid și la creștini.
În 1995, doar 41% dintre italieni credeau în viața după moarte, o doctrină cardinală a creștinismului. În 2021, doar 28,6% mai cred. În 1995, 10,4% dintre italieni negau existența vieții după moarte. În 2021, 19,5% o neagă. [Link: www.firstthings.com]
Datele acestea statistice ar trebui să ne îngrijoreze, dar mai ales să ne motiveze la alfabetizarea semenilor noștri într-o cultură a vieții.
Peter Costea
