%20%23%20OT.gif0)
%20%23%20MM.gif)
Comentariul de astăzi este o versiune abreviată a comentariului unui expert în domeniul relațiilor de familie. Îl public pentru că România devine mai interesată de soarta Familiei Samson din Suedia.
Se vor pune întrebări, unele fără rost ori tendențioase, așa cum s-au pus și în alte cazuri cu care sunteți familiari. Una dintre întrebări era: „Și-au bătut copiii”?
Astfel de întrebări erau desemnate să înfiereze familiile pentru a părea victime și să apere sistemele inumane de (pretinsă) protecție a copiilor din Germania și Scandinavia.
Nu, Familia Samson nu și-a abuzat copiii. Am citit zeci de pagini primite din partea familiei Samson, inclusiv documente oficiale. Niciunde nu se pomenește ori pretinde că Familia Samson și-a abuzat fetele confiscate de autorități.
Dar subiectul disciplinării copiilor este unul relevant și important. Tradiția creștină acceptă disciplinarea copiilor, inclusiv cu disciplinarea lor fizică. Doctrina secularistă dezagreează. Materialul de mai jos e scris de un părinte, soț, filosof și om al legii. Titlul materialului îi aparține. Eu îl redau în versiune abreviată. Cei interesați pot să-l citească în întregime, în engleză, aici: https://thefederalist.com
De ce ești un părinte rău dacă nu-ți pedepsești copiii
Criticii disciplinarii fizice adoptă argumente bazate pe fundamente greșite: judecă pedeapsa după rezultate, mai degrabă decât după rolul ei în dreptate.
Pedepsele au fost aproape eliminate din parentingul modern. Ceea ce era odată văzut ca un act normal de disciplină este acum condamnat ca violență sau vătămare psihologică. Ni se spune că pedepsele „generează violența”, „dăunează încrederii între părinți și copii” sau că „nu
funcționează”. Studiu după studiu, se pare, poarta același mesaj: pedepsele nu sunt doar ineficiente, dar și imorale, o relicvă a unei epoci depășite.
Totuși, dovezile că pedepsirea fizica este dăunătoare sunt mult mai slabe decât cred majoritatea. Multe studii care pretind că ar putea fi dăunătoare nu au reușit să facă distincția între disciplinarea fizică măsurată și calmă și loviturile abuzive. Atunci când sunt aplicate în cadrul unei structuri clare și restrânse, atenționările fizice lejere pot crește conformitatea pe termen scurt și pot întări autoritatea părintească.
În special, autorii au descoperit că „atingerile lejere”, după ce alte forme de disciplină eșuează, au arătat că copiii s-au conformat mai rapid și mai consecvent decât cei disciplinați doar cu metode non-fizice. Efectul a fost cel mai notabil în rândul copiilor extrem de sfidători. Acest lucru sugerează că loviturile lejere pot pune capăt neascultării și pot întări autoritatea părintească legitimă.
Dar legitimitatea loviturilor lejere nu depinde de efectele lor statistice. Chiar dacă loviturile nu ar avea niciun beneficiu măsurabil, legitimitatea lor morală rămâne. Există două moduri foarte diferite de a gândi despre pedeapsă în general.
Perspectiva „modernă” vede disciplina ca un instrument pentru producerea efectelor dezirabile - obediență, descurajare sau armonie socială. Prin contrast, viziunea tradițională asupra pedepsei este de a impune celui care a greșit o privațiune proporțională cu greșeala sa.
Scopul ei este de a aborda o greșeală morală cu un răspuns proporțional. Când cineva încalcă o regulă, acesta perturbă ordinea socială. Pedeapsa restabilește ordinea. Nu este același lucru cu răzbunarea, care caută răul din furie sau resentiment. Retribuția este măsurată, principială și își propune să restabilească dreptatea, mai degrabă decât să satisfacă emoțiile.
A descrie pedepsele în acest fel ar putea părea dur pentru urechile moderne, mai ales când sunt aplicate copiilor. Cu toate acestea, înseamnă pur și simplu să recunoaștem că fapta greșită este reală și trebuie să i se răspundă. Părinții care elimină privilegii, acordă pauze sau îndepărtează jucăriile acționează deja pe baza acestui principiu. Ei impun o pierdere pentru că s-a făcut o greșeală. Chiar și cea mai blândă formă de disciplină presupune că fapta greșită merită un răspuns.
Disciplinarea fizică pur și simplu face vizibilă această realitate morală într-un mod pe care cultura noastră terapeutică îl consideră inconfortabil. Acest adevăr nu se schimbă doar pentru că cel care greșește este tânăr. Aceeași logică morală care guvernează justiția în lumea largă se aplică și în cadrul familiei. Familiile sunt societăți în miniatură. Când un copil nu se supune, ordinea din familie este perturbată și revine părinților sarcina de a o restabili. Aici intervine disciplinarea fizică.
Argumentele morale pentru disciplinarea fizica se bazează pe un adevăr simplu: pedeapsa este menită să răspundă unei fapte rele. Atunci când un copil nu se supune în mod conștient, părinții se confruntă cu obligația morală de a răspunde. Disciplinarea fizică, atunci când este măsurată și reținută, poate îndeplini acest scop. Ea confirmă faptul că limitele morale sunt reale, că acțiunile au consecințe și că lumea nu este ordonată în jurul sentimentelor cuiva. Pedeapsa fizică imprimă pedeapsa într-un mod pe care copilul nu îl poate ignora sau confunda. După cum se spune uneori, durerea este un limbaj universal.
Pe de alta parte, obiecțiile la adresa disciplinei fizice eșuează deoarece ele tratează disciplina ca pe un experiment social. Pedeapsa provine din responsabilitatea morală individuală. O faptă greșită merită un răspuns proporțional. Valoarea pedepsei fizice, ca orice pedeapsă, se bazează pe faptul ca aceasta răspunde corect la greșeală. Pedeapsa nu este terapie. A respinge pedeapsa pentru că uneori doare înseamnă a confunda dragostea cu bunătatea.
Autorul articolului este Tim Hsiao, tată, soț, profesor de filosofie și om al legii.
Peter Costea
