%20%23%20OT.gif0)
%20%23%20MM.gif)
Institutul Sovietic pentru Cercetarea Plantelor a fost fondat în 1921 de Nikolai Vavilov, iar obiectivul lui a fost crearea unui depozit imens de semințe de unde, primăvara, semințele erau distribuite în toată Uniunea Sovietică pentru a fi semănate. Din recoltele de toamnă semințe erau duse înapoi la Leningrad, unde erau ținute cu mare grijă pentru a asigura că în primăvară ele sunt din nou distribuite la colhozuri și gospodăriile de stat.
În plus, Institutul era și unul de cercetare. Noi soiuri de plante erau cercetate, plantate în diferite grădini în Leningrad ori în parcele din afara orașului, ori în diferite teritorii ale vastului imperiu sovietic. Se urmărea creșterea productivității semințelor, obținerea de soiuri fie noi, fie mai rezistente la temperaturi calde ori reci, în pământuri mai aride ori mai umede.
În atenția cercetătorilor erau grâul, porumbul, orzul, iarba, orezul, roșiile, fasolea, cartofii, legume de tot felul, tutun, arahide, pomi fructiferi din alte țări. Vavilov își petrecea o parte din timp în Munții Carpați căutând soiuri de grâu sălbatic pe care încerca să-l transforme în grâu comestibil care să se poată adapta la condițiile de climă diverse ale Rusiei comuniste.
Institutul s-a extins mult, în 1933 devenind cel mai vast institut de acest gen din lume. Institutul devenise, în cuvintele oamenilor de știință care munceau acolo, „un tezaur al vieții” pentru locuitorii Uniunii Sovietice. Înainte de asediu, Vavilov a fost arestat și întemnițat, fiind acuzat de a fi „agent al imperialismului occidental”. La fel și unii dintre cercetătorii Institutului.
În Institut au mai rămas doar aproximativ 70 de cercetători la vremea când germanii au încercuit Leningradul. Au ales să continue munca de cercetare a celor arestați. Continuau să sădească grădini de cercetare în diferite cartiere ale Leningradului, nu de puține ori sub gloanțele și rafalele armatei germane.
Odată ce foametea a devenit cruntă în Leningrad, întrebarea prioritară pentru cercetători a fost „how or if they could protect the seed bank from their own hunger / cum sau dacă ar putea proteja depozitul de semințe de foamea lor”. Au ales foamea.
Secretatul lui Vavilov, cu toate că a scăpat de furia comuniștilor care l-au arestat pe Vavilov, a murit la masa de lucru. În final, 19 oameni de știință (botaniști, horticultori) au murit de foame în incinta Institutului.
Determinarea și integritatea acestor oameni de știință a fost uimitoare. Determinare pentru că era vorba de efortul colectiv de zeci de ani a sute de cercetători. Integritate pentru că au ales foamea și moartea pentru a asigura supraviețuirea a milioane de ființe umane. Această atitudine a minții, scrie Parkin, i-a ținut în viață, le-a dat un motiv să încerce să rămână în viață.
Conform regulamentelor, semințele expirate (mai vechi de 6 ani) puteau fi aruncate. În primăvara lui 1942, cineva a găsit cantități mari de semințe expirate. Cei rămași în viață au dezbătut ce să facă cu ele, să le mănânce sau să le păstreze. Votul majoritar a fost să le păstreze, alegând să creadă că și semințele expirate poate totuși vor încolți. Îngrijorarea era și mai mare deoarece datorită izolării cercetătorii nu știau cât timp va mai ține războiul. Cu cât războiul ținea mai mult cu atât, gândeau ei, va fi și mai mare nevoie de semințe după război.
Istoria acestor cercetători, scrie Parkin, „is an extraordinary story / este o istorie extraordinară”. Agreez. Celor care citesc aceste rânduri și ajung la St. Petersburg le recomand să viziteze Institutul (unde se află și un muzeu comemorativ) de pe Herzen Street.
Cercetătorii au rămas fideli viziunii lui Vavilov. Vavilov a murit în 1943, bolnav, în spitalul unei închisori. De foame, crede autorul cărții. În 1979 Vavilov a fost reabilitat. O șesime din semințele păstrate în Institut nu au germinat. Restul au dat recolte. Până în 1967, 100 de milioane de acri au fost semănați cu semințele păstrate în Institut. În timp, Institutul a devenit o sursă de achiziții și pentru alte țări, în special soiuri de cartofi rezistenți la clima rece.
În final, Parkin discută și aspectele de etică și moralitate a cercetătorilor sovietici, amintindu-ne că sacrificiul lor ne vorbește și nouă, astăzi, „about our responsibilities not only to each other but also to future generations / despre responsabilitatea noastră nu doar a unora față de alții, dar și față de generațiile viitoare”.
Ofer o recenzie excepțională (noiembrie 2024) din Times of London Supplement: https://www.the-tls.co.uk
Peter Costea
