%20%23%20OT.gif0)
%20%23%20MM.gif)
Pornesc de la o axiomă: înțelepciunea Bisericii nu se va pierde în neant. Chiar dacă Biserica nu va ști să se folosească de propriul tezaur de înțelepciune, acesta va supraviețui și va da lăstare în cele mai neașteptate contexte.
Și totuși, cred că încă mai putem spera că Biserica va avea înțelepciunea să înțeleagă că oamenii nu sunt doar niște spirite sau suflete fantomatice găzduite, în lipsă de ceva mai bun, în trupurile muritoare și nu se va limita reducționist numai la "problemele spirituale". Și că va încerca să învețe să abordeze omul ca un tot complex, cu nevoi spirituale, psihice, sociale, economice, fizice și fiziologice. (Nu, nu propun înlocuirea mizei mântuirii cu alte preocupări, ci integrarea lor.)
Pentru ca Isus Hristos să rezolve "problemel spirituale" ale omului, s-a întrupat și a asumat natura umană în asemenea măsură încât a înviat și s-a înălțat la cer cu ea. Astfel că deprecierea ei ar trebui privită ca un pericol serios.
Cred că mai putem spera că Biserica nu se va feri de problemele economice și sociale de frica unor vânători de ideologii (verzi sau roșii) pe pereți, care consideră că orice grijă față de contextul socio-economic este "marxism", "stângism" sau "Evanghelie socială". Evanghelia trece prin stomac, iar Isus nu s-a ferit de acest aspect prea pământesc. Dimpotrivă, în discursul lui, săracii au un rol important. Ca de altfel în întreaga Biblie.
Cred că mai putem spera că Biserica nu se va feri de problemele psihice ale oamenilor - care s-au intensificat exponențial în ultimele decenii - pe motiv că oamenii credincioși nu pot avea suferințe psihice. Am putea oare spera și ca Biserica să nu mai consolideze diversele forme de disonanță cognitivă și să nu stimuleze abordările schizoide ale vieții și realității?
Cred că mai putem spera că Biserica nu se va închide în cușca ei spirituală ignorând dezvoltarea tehnologică și științifică, ci va fi capabilă să aducă claritate morală în chestiuni complexe și să își însoțească enoriașii în parcursul lor duhovnicesc în contextul actual.
De ce cred toate astea și pe ce mă bazez? Întâi de toate pe bunăvoința divină și pe misterioasa providență a lui Dumnezeu. Apoi, pe tezaurul multimilenar acumulat în diverse ramuri ale tradițiilor creștine. Acest tezaur trebuie și poate fi valorificat creativ pentru viitor, dacă nu devine o piatră de moară la gâtul unor închinători la trecut, înspăimântați de prezent.
Apoi, mă bazez pe nenumăratele resurse pe care le văd zăcând nefolosite în toate confesiunile creștine. Doar în România, cunosc o grămadă de oameni care ar fi oricând gata să-și pună la dispoziția altora abilitățile, cunoștințele, experiența și înțelepciunea, dar nu au contexte.
În fine, există potop de resurse în afara Bisericii pe care trebuie doar să întindem mâna și să le folosim - critic, integrat teologic, prudent. Niciodată nu au stat la dispoziția creștinilor atâtea cunoștințe despre mediul cultural și despre virtuțile și păcatele societății. Este trist și realmente revoltător că adesea sunt complet ignorate dintr-un exces de aroganță, din orgoliul de a crede că noi știm tot ce contează sau dintr-o ignoranță fudulă a celui care nu mai dă doi bani pe "ale lumii" odată ce și-a rezolvat "mântuirea sufletului".
Lupta oarbă pentru putere și influență, pentru supremația dogmatică și pentru poziția de arbitru al orthodoxiei consumă inutil o sumedenie de resurse și istovește energii care ar putea fi folosite mult mai creativ, mai productiv și mai benefic. Multe comunități par așezate în poziții contorsioniste, contemplându-și propriul buric (că doar nu degeaba se consideră buricul pâmântului) uitând să mai privească în afară, spre nevoile oamenilor din jur.
Resurse există, însă trebuie create contexte. Și ar mai trebui - nu am idee cum - descurajate înfruntările sterile și încurajate dialogurile fertile, inițiativele colaborative și creative.
Totuși, această speranță nu se referă în primul rând la instituțiile bisericești, nici la ierarhii. Iar motivele mele sunt după cum urmează: (1) împărtășesc o precauție protestantă (de inspirație radicală) față de orice autoritate pământească; (2) inerția instituțiilor e mare și preocupările lor pot fi adesea preponderent birocratice și... instituționale; (3) logica puterii instituționale pare să fie destul de similară cu cea a puterii politice, de unde și intensificarea neîncrederii oamenilor simpli în aceste structuri (neîncredere care se proiectează adesea asupra Bisericii - cu majusculă).
(Image by Stefan Keller from Pixabay)
